Poezii

Un nou drum în viaţă

Sunt tristă că ai plecat

Sunt tristă că s-a terminat

Sunt tristă că te-am pierdut

Sunt tristă că nu am ce am vrut.

Acum totu-i de gheaţă

Mi-e atât de frig, sunt fără viaţă

Acum lacrimile sunt în zadar

Nu mai am pentru tine niciun dar.

Îmi strâng toate lucrurile

Şi pornesc la drum.

Amintirile au devenit scrum

Nu vreau să mă mai pierd in ele.

Pe un drum pustiu sunt doar eu

La fel cum am fost mereu

Nu mai e nimeni cu mine

Am rămas doar o amintire.

Şi cu valiza după mine

Plec departe să uit de tine.

Mi-ai înceţoşat prea mult sentimentele

Acum tot ce mai am sunt amintirile.

Merg pe un drum atât de pustiu

Viaţa mea e singurul lucru rămas

Pe care mai pot pune pariu

Trebuie să pariez ca să ajung la capăt, să nu mă las.

Câteva picături de ploaie au început deja să cadă

Iar lacrimile mele cu ele deodată

Plâng şi eu, plânge şi cerul

Aparent noi suntem corul

Ce spală cu lacrimi acest pamânt

Lipsit de orice sentiment sau gând.

Cad jos şi-mi fumez ultima ţigară,

De ce să m-ai trăiesc dacă viaţa-i amară?

Ce sens mai are să trăiesc când tu nu eşti aici?
De ce să mă ridic când ştiu că voi fi doborâtă de un alt bici?

Parcă mi-aş citi cartea vieţii, şi citesc ultimele-i rânduri

Văd atât de mulţi oameni fară inimă şi duri

Îi văd pe toţi fericiţi, trişti, iubiţi

Cu un scop frumos şi unic în viaţă

Eu sunt doar un om care nu şti viaţa-i cum s-o cruţi.

Poate bătrâneţea pare uşoară,

Iar maturitatea prea grea

Şi probabil adolescenţa e ca o zi de vară

Iar copilăria a vieţii floare.

Dar tot mi se pare că totu-i minciună

Că lumea nu e destul de bună

Că există oameni şi lucruri mai rele

Decât spintecătoarele mele trăiri, bietele.

Mă ridic uşor, mă cuprinde un fior,

Încet şi în linişte ploaia uşor se opreşte

Crede şi ea că viaţa mai înfloreşte

Şi că nu totul e un plictisitor decor.

Încet zăresc şi zâmbitorul soare

Ce-mi şterge toate amintirile

Până şi zâmbetu-mi pe chip înfloreşte

Probabil nu i-a plăcut că se veştejeşte.

Sunt bucuroasă, în sfârşit ştiu ce trebuie să fac

Nu mai e nevoie să mă ascund şi să tac

Sunt fericită, căci în sfârşit pot să strig

Că nu-mi mai e dor de îmbrăţişările tale, nu-mi mai e frig.

În sfârşit plec departe, nu ştiu unde, depinde doar de soartă

Eu doar sunt un cutreierător ce umblă ca o necunoscută

În căutarea a ceea ce mi-am dorit toată viaţa mea,

Acea lumânare care să-mi călăuzească pe veci calea.