Un înger negru

Îngerul meu, în noapte tu mă ocroteşti

Îngerul meu, în vis tu mă pazeşti

O îngerul meu, cu ochii tăi albaştrii

O îngerul meu, cu ochii tăi ca nişte aştrii.

Tu înger negru, mi-ai furat inima

Tu înger negru, numai a ta e vina

Mi-ai furat ce aveam mai scump

Şi apoi m-ai aruncat pe un pustiu câmp.

Am plâns atât de mult şi m-a durut,

Dar mi-am iubit în continuare

Acel înger cu privirea spintecătoare

Ce mi-a luat inima cu împrumut.

Nu sunt doar ochii pe care mi-ai furat

Şi gândurile mele din prima clipă la tine au zburat

Tu sfâşii întunericul  ce mă-nebuneşte, ce mă înconjoară

Eşti lumânarea ce-mi călăuzeşte viaţa, un murmur de chitară.

Eu sunt doar un prizonier în paradis,

Am renunţat de mult să mai cred în cuvinte

Ştiam doar că “visele sunt atât- vise”

Ştiu că mai minţit, căci m-am afundat adânc în noapte.

Am pierdut atât de multe aşteptându-te

Şi am primit doar minciuni din partea ta

Urmate de scuze banale, neînsufleţite

Dar am depaşit minciuna ta veritabilă.

Tu eşti şi vei fi un spin ce nu poate fi scos

În inima mea eşti înfipt, este atât de dureros

Mă doare, dar îmi place, eşti ca un drog, sunt dependentă

Minciuna ta îmi crează o dulce euforie, e suculentă.

Degetele tale sunt reci...ah… ca gheaţa

Sunt încleştate pe inima mea, tu-mi deţii viaţa

Nu-mi mai e frica îmi accept cu zâmbetul pe buze soarta

Pentru tine sunt în stare să accept fără să clipesc şi moartea.

Nu pot uita cum de tine m-am îndrăgostit

Nu pot uita cum iubirea cu fiori a înflorit

Nu pot să mă despart de ceea ce iubesc

Nu pot  acum să mă opresc.

O înger blestemat, de ce oare te-am întâlnit?

O înger blestemat, de ce de tine m-am îndrăgostit?

De ce îmi ceri ca tribut viaţa pentru fărâme de iubire?

De ce mă laşi să mă pierd în aceasta crudă disperare?

Privesc în gol plângând, zăresc scumpul argint ce de viaţă mă scapă
Plâng cu lacrimi amare şi mă târăsc încet spre masă.
Simt acea atingere mângâietoare de gheaţă, încă puţin şi mă eliberez
Voi pleca, fără să-mi pese ceea ce în urmă las şi creez.

Cerneala inimii curge pe foaia albă, stiloul din mână îmi cade
Pe gresia rece cad şi eu, observ cum totul încet dispare.
Mă simt atât de bucuroasă că măcar atât am putut avea

Poate n-am primit iubirea ta, dar mi-am obţinut moartea

Şi totuşi niciodată nu am apucat, cele două cuvinte să le grăiesc
Acum doar vei citi ce am lăsat în urmă… îngerul meu de lumină, te iubesc.

Toamna pustie

Frunzele deja s-au veştejit

Iar sufletul meu e rătăcit

Mă uit pe geam şi văd cum păsările pleacă

Pustiu va fi fără glasul lor parcă

Nu o să mai aud nicio dulce melodie

Vor fi luate de vânt ca o amărâtă pălărie.

Voi fi pustie, parcă descoperită

Mai lăsat fără viaţă, neîmplinită

Ai fugit în inima altei fete

M-ai lăsat doar îmbrăţişată de cuvinte

De nişte scuze banale, fără sentimente

Care mă rănesc în fiecare zi, sunt cumplite.

Ce toamnă crudă s-a abătut asupra mea

M-a prins nepregătită, mi-a ucis inima.

M-a doborât râzând, a fost ucigătoare

Mi-a furat şi soarele, el nu mai răsare

Mi-a ucis gândurile colorate

De această toamnă nehalită au fost furate.

Un ceas ce fură atât de uşor viaţa

Un soare ce apune speranţa

Doi servitori a unei spintecătoare

Doi servitori a unei necruţătoare

Cea care zbiară folosind şoapte

Ea cea care m-a trezit la realitate.

O întrebare

Ciudată mai e şi iubirea asta vine şi te loveşte cât de tare poate, 

Apoi te parăseşte în cel mai dureros mod pe care-l cunoaşte.

Nu-i pasă de tine, e meschină şi dependentă de esenţe tari

Atunci ce rost mai are să iubeşti, când te lasă doar cu amintiri?

Întrebări după întrebări, care aşteptă răspunsuri, dar care nu apar

Le aştepţi, dar întrebările îţi râd în faţă, aştepţi în zadar.

Ce întuneric nebulos se aşterne peste inima unui necunoscător

Ce-i cu aceşti fiori ce îi înţeapă inima, ce-i acest sentiment orbitor?

E dulce şi totuşi acră, e ceva pe care-l vrei avid, dar îţi aduce doar disperare

Îţi promite împlinire de fiecare dată, dar la fel îţi oferă la sfârşit numai durere.

Ce crudă pare, e fără inimă, lasă cicatrici adânci, pare a fi dependentă de sânge

Se luptă mereu cu raţiunea şi aparent de fiecare dată cu uşurinţă o înfrânge.

Atâtea însuşiri negative atribuite unui sentiment atât de pur şi luminos

Atâţia oameni dependenţi de el, atâţia oameni pierduţi într-un torent furtunos.

Atâtea sentimente, atâtea gânduri, totu-i confuz, e o mişcare browniană

Te pierzi prin aceste labirinturi, te pierzi prin amintiri şi nimeni nu-ţi oferă mâna

Să te scoată din acest întuneric neîncetat, să-ţi ofere din nou uşa de lumină

Pe care ai abandonat-o când te-ai întrebat cum e iubirea acea atât de bună.

Acum poate regreţi, dar ce rost mai are, eşti pierdut printre greşelile tale

Faci parte din acele mări fără limită, eşti uitată la fel ca amintirile.