As vrea...

Azi e una din acele zile in care mi-am dorit pur si simplu ca totul sa se termine. Am ajuns la concluzia asta cand alergam sub cerul noptii cu castile in urechi si cu lacrimile brazdandu-mi obrajii. Ma gandeam ca as fi dat orice sa ma opresc acolo langa cimitir si sa privesc cerul ignorand masinile ce treceau din cand in cand pe langa mine si pustietatea trotuarelor. Si totusi am continuat sa alerg constienta ca trebuia sa ajung acasa sa nu-mi dezamagesc parintii si mai mult, deja imi tinusera morala ca nu e normal sa fac atatea, ca weekend-ul e pentru relaxare si ca eu nu aveam asa ceva, nu imi doream si mai multa.

 Da, nu am timp, nu imi prea mai doresc sa am timp liber in care sa ma gandesc mai am un pic si dispar. Obosita sunt si psihic si fizic, dar parca nu conteaza, nu mai conteaza, nu mai simt nevoia sa ma plang ca am prea multe de dus, sa spun ca sunt doar un copil nu valoreaza nimic cu zambetele oamenilor atunci cand ii vad fericiti ca i-am ajutat. Sa ma gandesc ca macar un om din aceeia 10 pe care-i ajut ma pretuieste imi ajunge cat sa ignor toata oboseala.

Mai bine obosita si fericita ca cineva apreciaza ce fac decat odihnita si cu gandul ca nu am nimic pe interior ca sunt goala de sentimente. Decat sa stau si sa ma gandesc ca nu fac decat prostii cand vine vorba de sentimente mai bine moarta de obosita in pat. Inca nu am inteles de ce m-am bagat cu un baiat doar pentru ca ceilalti spuneau ca ne potrivim, doar pentru ca eu am inceput sa-i cred si m-am conformat la ceea ce spuneau ei, si totul s-a sfarsit cu mine simtindu-ma prost si el cu inima franta. A doua oara a fost poate orgoliul sau poate jocul pe care l-am jucat, dar pana la urma niciunul dintre noi nu s-a ales cu nimic, am devenit atat de apropiati doar ca sa aud acum cateva zile un "Buna" spus intre straini si intorsul capului cu nepasare, da, atunci imi amintisem ca trecusera 6 luni de cand hotarasem sa plec din viata lui sa renunt la el. Iar acum pur si simplu parca jonglez cu prea multi, parca ar trece toti prin mana mea, dar nu ar insemna nimic si incerc sa ma conving cu asta desi  fiecare imi fura din cand in cand cate un raset, cate un gand, iar eu sunt confuza.

Da, poate sunt vinovata ca unii ma numesc fata cu inima rece, fata care doar se joaca, fata care nu este imblanzita de ceilalti si totusi cu ce sunt eu de vina ca nu a venit nimeni sa demonstreze ca aceste lucruri sunt false. Cu ce sunt eu de vina ca nu a venit nimeni care sa ma faca sa simt fluturasi in stomac, sa-mi faca inima sa bata nebuneste de la prima vorba, sa ma faca sa rad in 5 minute? De ce as vrea sa imi mai pun in continuare aceste intrebari fara rost, care nu ma incalzesc cu nimic doar imi fac rau in continuare. Cateodata chiar as vrea sa nu simt nimic, sa nu ma gandesc ca poate mai am un pic si mor, sa nu imi mai fie frica de fiecare data cand trec o strada, gandindu-ma ca poate va da o masina peste mine.

As vrea sa nu ma mai cunoasca nimeni si sa pot face toate nebuniile sa nu ma mai gandesc ca timpul e prea scurt, ca poate nu voi gasi o persoana de care sa ma indragostesc.

Si totusi as vrea...sa ma indragostesc si sa ignor totul pentru el.

Iubire de liceu

    Prima data cand ne-am intalnit a fost in prima excursie organizata de liceu, clasele noastre imparteau acelasi autocar. Nu l-am observat la inceput, venise sa se joace cu noi provocare, dar nu i-am dat atentie. Seara stateam langa unul dintre colegii lui si atunci a inceput totul. Ne prosteam in legatura cu posesivitatea asupra colegului lui, asta pana el a plecat si am ramas noi. Am inceput sa ne prostim si sa ne ascundem adevaratele vorbe in spatele lectiilor de geografie, ne distram. Inainte sa plec mi-am pupat unul dintre colegi pe obraz, in semn de multumesc pentru ca ma carase in spate pe munte, dar EL a inceput sa-mi reproseze in gluma acest lucru. Razand am zis ca il pup si pe el numai sa nu intoarca capul, am facut-o atat de repede, dar totusi a avut timp sa-si intoarca capul. Am fost surprinsa, era primul baiat care imi furase un sarut, iar in schimbul lui i-am luat sapca si am plecat.

      A doua zi ma simteam vinovata si i-am inmanat sapca altei colege. Pe el l-am ignorat doua saptamani pana la venirea balului bobocilor, cand a castigat mister-ul, eram atat de bucuroasa pentru el incat m-am dus in spate sa-l felicit, atunci mi-am dat seama ca ma indragostisem. Cand l-am intrebat ce doreste a zis un pupic, l-am pupat pe obraz facand tragica descoperire ca nu a mai intors capul, am mai facut o incercare, dar am primit acelasi raspuns, iar dupa a venit o colega de a lui sa ne desparta.

          Am incercat o saptamana intreaga sa-i atrag atentia, sa vorbesc cu el, sa il cunosc, asta imi doream cel mai mult. Nu stiam daca eram indragostita, dar simteam ca avem chimie. A venit ziua de vineri si am mers la balul bobocilor de la una dintre cele mai bune prietene ale mele. M-am intalnit si cu actualii mei colegi si pe la jumatatea petrecerii am inceput sa ma holbez la locul unde fuseseram noi doi acum o saptamana. Era amuzant ca eu ma gandeam la el, iar un alt baiat statea rezemat de mine. In momentul acela am cedat si mi-am sarutat colegul pentru cateva secunde, pana sa imi dau seama ca faceam o gresala, doream doar consolare nimic mai mult.

          Luni, aflase deja intreaga clasa, si chiar si baiatul de care eram indragostita, de atunci a inceput sa ma ignore. Am plans pentru prima data cu adevarat o saptamana intreaga noptile, apoi am trecut cat de cat peste.

          Clasa  a X a, nu ne vorbeam, dar am aflat ca era impreuna fix cu fata care ne despartise la bal. Mi-a cazut doar o lacrima si am zambit, stiam ca voi trece si peste asta. Am inghitit in sec si m-am bagat impreuna cu un baiat, atat relatia mea cat si a lui a durat pana in vara. In vara aceea imi publicasem prima carte in librarii si incepusem sa lucrez ca ospatarita la un restaurant. Mare a fost surpriza cand m-am intalnit cu EL si mai mare a fost cand mi-a zambit din nou. Toata vara am lucrat cot la cot si ne-am ajutat reciproc.

          Clasa a XI a, am inceput sa iesim ca amici, ne cunosteam atat de bine si ne ajutam mereu unul pe altul, ajunsesem la un moment dat cei mai buni prieteni. Ne citeam aproape gandurile si stiam cand ceva nu era in regula cu celalalt, il iubeam, dar imi era frica sa-i spun. Am fost trista cand am aflat ca are din nou prietena, dar l-am incurajat cu zambetul pe buze. In anul acela am avut un accident de masina, am ajuns in spital si el a venit cu un buchet urias de trandafiri albi. M-a sarutat pe frunte, apoi am adormit si am avut vaga senzatie ca cineva mi-a sarutat buzele. Totul a revenit la normal cand am ajuns la scoala, ba chiar aflasem ca se despartise de acea fata.

          Clasa a XII a eram ocupata cu organizarea balului bobocilor, iar la acesta am fost eliberata de stres dupa ce am baut cateva pahare de vodka. Am fost atat de ametita incat m-am impiedicat si am cazut in bratele lui, apoi pur si simplu l-am sarutat lung, pana sa realizez ce am facut si sa fug. A doua zi nu a adus vorba de asta, crezand ca ma va scuti de povara, dar imi era rusine. Pana la urma am trecut peste si ne-am continuat anul. A venit banchetul de sfarsit, eram singura imbracata intr-o rochie alba simpla si m-a recunoscut imediat. M-a luat de mana si m-a scos afara, ne-am plimbat pana am ajuns pe un pod. Si aici ma aflu acum, putin timid il intreb:

          -Deci ce vrei sa imi spui?

         

-Te iubesc, imi spune el zambind, te iubesc de la primul nostru sarut.

          Eram socata si am inceput sa plang, cu o voce stinsa i-am reprosat:

          -Si de ce imi spui doar acum la sfarsit?! De ce ai tacut 4 ani de zile si m-ai lasat sa sufar, spune-mi de ce? Patru ani de zile nu ai fost in stare sa ma iubesti!

          -Imi pare rau, am aflat in a IX a ca am tumoare in faza terminal, doctorii au fost uimiti ca am trait atat, dar acum este mult mai grav si mai am o luna de trait.

          Tremuram ca varga, nu asta doream sa aud, nu doream sa ma faca sa-l plang si mai mult.

          -Nu mai ai niciun drept asupra mea, m-ai facut atat de mult sa plang, nu ai dreptul sa o mai faci. Vreau sa raman langa tine. Nu vreau sa te vad mort, nu vreau sa-ti vizitez mormantul, te vreau aici langa mine.

          EL doar imi mangaie chipul si imi spuse, ranindu-ma cumplit:

          -Trebuie sa-ti continui viata singura, sa traiesti pentru amandoi, eu te voi  privi de acol de sus.

          M-am dizlipit de el si m-am urcat pe buza podului si i-am zis:

          -Daca tu vrei sa imi oferi ca pedeapsa viata fara tine, atunci eu iti ofer moartea mea.

          L-am vazut cum s-a albit la fata si s-a urcat langa mine, m-a prins in brate si mi-a dat cel mai viu sarut pe care-l avusesem vreodata. Nu intelegeam cum as fi putut trai fara el. Cand s-a terminat, i-am spus:

          -Mai bine moarta cu tine, decat in viata fara tine. Te iubesc, prostutu-le, i-am zis zambind slab.

          L-am sarutat si mai pasional si ne-am lasat sa cadem in apa, am simtit contacul cu apa, dar ne-am strans si mai tare in brate si am ignorat faptul ca nu puteam respira.

          Au fost gasiti dupa o saptamana de la moartea lor, dar nimeni nu a putut sa planga cand i-au vazut atat de strans imbracisati si parca in sfarsit fericiti. I-au ingropat unul langa altul, iar colegii lor au scris cate ceva pe fiecare piatra de mormant.

EA: Un sarut mi-a fost blestemul ce m-a legat de tine.

EL: Un secret m-a facut sa te doresc si sa nu te pot avea.

Asteptarea

   EU si EL, o veche poveste de dragoste nespusa ce s-a pierdut in amintirile noastre. Asa as fi vrut sa incep daca as fi putut-o considera astfel, dar nu am avut acest noroc.De cate ori mi-am dorit sa incep asa dupa ce terminam o relatie cu un baiat, dar nu am putut.

Sunt blestemata! Sau cel putin eu il consider un blestem aruncat peste inima mea. Pur si simplu nu pot sa ma indragostesc, nu pot sa simt fluturasii aceia in stomac pentru un baiat mai mult de o saptamana. Devenisem intr-un fel geloasa pe celelalte fete care se indragosteau atat de repede si aveau atatea povesti de iubire, parea un basm pentru mine, parea ceva ce eu nu puteam atinge, ceva ce imi doream cu atata ardoare, dar parea la fel de departe ca si soarele. Incepusem sa imi detest prietenele cand imi povesteau despre problemele lor cu baietii, ca spuneau aia, ca faceau aia, ca de ce nu erau si ei mai romantici? Eram oripilata ca inca mai indrazneau sa comenteze la cadoul pe care-l primisera de la Dumnezeu, o inima capabila sa iubeasca.

Ele aveau lucrul pe care eu il doream cel mai mult si nu-l apreciau mereu si pentru ce faceau asta? Doar sa mai dea putina culoare relatiei sa nu devina monotona, le consideram proaste ca se foloseau de cearta, gelozie si alte trucuri pentru a-i face pe baieti sa le spuna cate in luna si in stele despre iubirea ce le-o poarta. Proaste, da, asa le consideram, credeam ca e nevoie de incredere, de o iubire de nemasurat si de un vocabular inedit in ambele parti pentru o conversatie decent, ca o relatie sa supravietuiasca, asta pana m-am lovit de cruda noastra realitate.

Suntem tineri, atat de tineri incat nici nu ne dam seama, iar orgoliul accentueaza si mai mult ignoranta noastra. Placerile carnale au fost, sunt si vor fi la varsta noastra mult mai importante pentru baieti. Abia pe la 30 de ani majoritatea se trezesc si isi dau seama ca a fost frumos, dar ca acum a venit timpul sa poata avea si pe cineva langa el.

Acum, tot ce conteaza e exteriorul, sunt putini baietii si fetele care mai gandesc romantic si nu se i-au dupa ceilalti, sunt putini cei care apreciaza ceea ce au si sunt si mai putini care profita de acel lucru. Nu ma mai pot mira ca fetele procedeaza astfel cand baietii uita sa le mai spuna ceea ce simt, devin nesigure pe ele si ajung sa planga pe umarul unei prietene, care poate intr-o zi ii va lua baiatul pentru care plange. Am ajuns sa cred ca viata e un viciu sau cel putin asa a ajuns, iar in iubire si in razboi chiar nu exista vreo regula. A fost trist cand am descoperit asta si intr-un fel am inteles ca nu a venit timpul meu, ca nu a aparut ceea ce e al meu. Bine spune mama “Ce-i al tau e pus de o parte”, ar trebui sa le ascultam mai des, doar au trecut cam prin aceleasi lucruri ca si noi, dar nu vrem sa le auzim mereu.

Trebuie sa recunosc am ales cei mai buni baieti cu care stiam ca am sanse sa ma inteleg foarte bine, dar mereu a fost cate ceva care m-a facut sa ma razgandesc; diferenta de varsta, aparitia unei alte fete, diferenta de idei, de visuri. Mereu am gasit cate o scuza si ma simteam pierduta si inca ma simt. Totusi au fost unele moment ce au durat putin, dar m-au facut sa cred ca poate va fi scaparea mea, dar n-a fost asa si atunci am realizat care era piedica mea.

Imi era frica, frica de a fi ranita, eram constienta ca oricat m-as invarti prima iubire se termina dureros si la fel de constienta eram de sensibilitatea mea pe care o ascundeam in spatele firei dure si serioase. Stiam prea bine ca nu sunt chiar atat de puternica, ca daca as fi lovita o singura data as ramane acolo jos si probabil nu as mai fi capabila sa ma ridic o buna bucata de vreme. Totusi exista o contradictie in mine si inca este; da, imi este frica sa fiu ranita, imi este frica sa imi pierd capul pentru ceva care nu e sigura, dar in acelasi timp imi e frica ca imi va trece tineretea, iar eu nu voi fi simtit si explorat tot ceea ce poate oferi iubirea.

Iubirea cea care lasa un oftat de fiecare data sa scape din inima unui dependent al ei. Iubirea cea care te inalta si te doboara, afrodisiacul cel de mai temut si imbatator.

Astfel am devenit constienta ca aveam nevoie de o scapare din acest blestem, o usita pe care macar sa scot pentru putin timp capul. M-am apucat sa creez propria mea lume, propriile mele personaje care traiau tot ceea ce imi doream eu sa simt, m-am apucat de scris. Nu fusesem foarte atrasa de aceasta scapare la inceput, dar dupa cateva intamplari, am ajuns atat de dependenta de acea lume incat vroiam sa intru in ea, intram inconstienta in depresie.

Tanjeam sa pot avea acele sentimente, asta pana a aparut un asa zis EL. M-a scos din lumea mea si mi-a aratat ca e mai frumoasa realitatea. Aproape ma indragostisem de el cand am aflat ca are prietena si am plecat din viata lui si l-am scos din a mea. Nu doream sa descopar dupa un timp ca n-am simtit nici pentru el ceva special, asa ca am plecat cu gandul ca EL pentru mine a fost ceva nou.

A fost o experienta care mi-a schimbat punctele de vedere, m-a facut sa realizez ca eu sunt in stare de ceva sentimente, doar ca nu au aparut inca persoanele care sa le stimuleze.

Asa ca singurul lucru pe care-l pot face pana va aparea acel cineva este sa scriu, sa citesc, sa ma bucur de singuratatea mea pentru ca atunci cand el va aparea nu voi mai avea nevoie de aceste lucruri, EL si EU vom intrece toate povestile pe care le-am scris. EL si EU e idealul meu, e idealul oricarei fete, e baiatul care iti face inima sa tremure din prima clipa in care il zaresti. EL e cealalta aripa a ta care te ajuta sa zbori, EL va fi eliberarea.

Aştrii şi muritorul

Se pierde tot ce era frumos cândva

Degeaba mai cer ajutorul cuiva,

Mă refuză toţi, mă amână, fiind prea ocupaţi,

Dar când au nevoie de ajutor vin nevinovaţi.

Vreau sã plec, sã mã despart de ei

Sã fiu la fel de stralucitoare ca lumina stelei.

Ĩntr-o grãdinã cu mii de aştrii, ochii mi scufund

Vreau ĩn amintirile şi ĩnţelepciunea lor sã mã afund.

Ĩi numãr, una, douã, vreo trei mii mã privesc,

Ĩmi aşteaptã ĩntrebarea s-o grãiesc.

-Voi aştri singuratici, de ce azi nu mai ĩnvinge binele?

Un clinchet de râsete se revarsã asupra mea şi se pierd ĩn vãi.

-Muritor prostuţ, ce bine mai gãseşti ĩn sufletele astea rele?

Nu vezi? Fug toţi de munţi cautã câmpiile, vor uşoarele cãi.

Trei stele cad plângând, ĩn inima-mi ca nişte spini s-au ĩnfipt

-Voi aştri ĩmpietriţi, de ce oamenii se luptã şi se rãnesc atât de cumplit?

-Nu vezi? Ucid şi zdrobesc tot ce nu le convine,

Sunt ĩndragostiţi de aceastã lume plinã de crime.

Ĩncã o sutã de licurici se sting şi-mi rãnesc inima, ĩncã nu-i limita.

-Dragi aştri, de ce oamenii nu pot ierta?

-Uitã-te la tine, prietenii tãi dispar treptat, treptat, fug de vremea tumultoasã.

Poţi sã ierţi pe trãdãtori, când tu eşti singur şi tremuri ĩn faţa noastrã?

O mie de lacrimi, o mie de stele se pierd ĩntr-un abis fãrã fund,

Cu o mie de sentimente şi amintiri se scufund.

Un singur astru neĩnfricat rãmâne pe bolta ĩntunericului,

E o stea strãlucitoare ce se agaţã de blânda lunã, e voinţa Luceafãrului.

-Tu Luceafãr neĩnfricat, de ce oamenii mai iubesc, dacã oricum ĩntr-o zi o sã sufere?

-Dar tu muritor neştiutor, de ce mai trãieşti, dacã oricum vei muri ĩntr-o mare de durere?

Eşti un om ce poate cãlãtori, fugi, aleargã, trãieşte,

De ce continui sã pui ĩntrebãri a cãror rãspuns ĩl şti deja, la ce te gândeşti?

-Vara s-a terminat, iar simfonia distrugerii ucide tot ce pot sã iubesc.

Trec printr-o furtunã cu aştrii cãzãtori, sunt descurajat

Nu ştiu de ce mai trãiesc, n-am nici un scop, nu mai pot sã gândesc.

Visez la lucruri imposibile, fiecare mã vrea doborât şi descurajat.

-Dã-ţi seama muritor pierdut ĩn disperarea proprie,

Ai acei ochi pentru a privi ce iubeşti,

Ai acea inimã pentru a nu fi o simplã copie,

Ai acea voce pentru ca sentimentele sã ţi le grãieşti.

Adevãrul se aflã ĩnãuntrul sufletului tãu.

Incearcã fãrã fricã sã te arunci ĩn hãu.

Vei vedea, cuvintele mele sunt dovada celor care au trãit.

Celor care au trãit cu sufletul ĩmplinit.

Dispare şi Luceafãrul alungat de razele soarelui,

Aparent se ridicã luptãtorul binelui.

Inima mi se vindecã pregãtitã de ĩncercãri

E timpul sã pãşesc printre triumfãtori.

Un înger negru

Îngerul meu, în noapte tu mă ocroteşti

Îngerul meu, în vis tu mă pazeşti

O îngerul meu, cu ochii tăi albaştrii

O îngerul meu, cu ochii tăi ca nişte aştrii.

Tu înger negru, mi-ai furat inima

Tu înger negru, numai a ta e vina

Mi-ai furat ce aveam mai scump

Şi apoi m-ai aruncat pe un pustiu câmp.

Am plâns atât de mult şi m-a durut,

Dar mi-am iubit în continuare

Acel înger cu privirea spintecătoare

Ce mi-a luat inima cu împrumut.

Nu sunt doar ochii pe care mi-ai furat

Şi gândurile mele din prima clipă la tine au zburat

Tu sfâşii întunericul  ce mă-nebuneşte, ce mă înconjoară

Eşti lumânarea ce-mi călăuzeşte viaţa, un murmur de chitară.

Eu sunt doar un prizonier în paradis,

Am renunţat de mult să mai cred în cuvinte

Ştiam doar că “visele sunt atât- vise”

Ştiu că mai minţit, căci m-am afundat adânc în noapte.

Am pierdut atât de multe aşteptându-te

Şi am primit doar minciuni din partea ta

Urmate de scuze banale, neînsufleţite

Dar am depaşit minciuna ta veritabilă.

Tu eşti şi vei fi un spin ce nu poate fi scos

În inima mea eşti înfipt, este atât de dureros

Mă doare, dar îmi place, eşti ca un drog, sunt dependentă

Minciuna ta îmi crează o dulce euforie, e suculentă.

Degetele tale sunt reci...ah… ca gheaţa

Sunt încleştate pe inima mea, tu-mi deţii viaţa

Nu-mi mai e frica îmi accept cu zâmbetul pe buze soarta

Pentru tine sunt în stare să accept fără să clipesc şi moartea.

Nu pot uita cum de tine m-am îndrăgostit

Nu pot uita cum iubirea cu fiori a înflorit

Nu pot să mă despart de ceea ce iubesc

Nu pot  acum să mă opresc.

O înger blestemat, de ce oare te-am întâlnit?

O înger blestemat, de ce de tine m-am îndrăgostit?

De ce îmi ceri ca tribut viaţa pentru fărâme de iubire?

De ce mă laşi să mă pierd în aceasta crudă disperare?

Privesc în gol plângând, zăresc scumpul argint ce de viaţă mă scapă
Plâng cu lacrimi amare şi mă târăsc încet spre masă.
Simt acea atingere mângâietoare de gheaţă, încă puţin şi mă eliberez
Voi pleca, fără să-mi pese ceea ce în urmă las şi creez.

Cerneala inimii curge pe foaia albă, stiloul din mână îmi cade
Pe gresia rece cad şi eu, observ cum totul încet dispare.
Mă simt atât de bucuroasă că măcar atât am putut avea

Poate n-am primit iubirea ta, dar mi-am obţinut moartea

Şi totuşi niciodată nu am apucat, cele două cuvinte să le grăiesc
Acum doar vei citi ce am lăsat în urmă… îngerul meu de lumină, te iubesc.

Toamna pustie

Frunzele deja s-au veştejit

Iar sufletul meu e rătăcit

Mă uit pe geam şi văd cum păsările pleacă

Pustiu va fi fără glasul lor parcă

Nu o să mai aud nicio dulce melodie

Vor fi luate de vânt ca o amărâtă pălărie.

Voi fi pustie, parcă descoperită

Mai lăsat fără viaţă, neîmplinită

Ai fugit în inima altei fete

M-ai lăsat doar îmbrăţişată de cuvinte

De nişte scuze banale, fără sentimente

Care mă rănesc în fiecare zi, sunt cumplite.

Ce toamnă crudă s-a abătut asupra mea

M-a prins nepregătită, mi-a ucis inima.

M-a doborât râzând, a fost ucigătoare

Mi-a furat şi soarele, el nu mai răsare

Mi-a ucis gândurile colorate

De această toamnă nehalită au fost furate.

Un ceas ce fură atât de uşor viaţa

Un soare ce apune speranţa

Doi servitori a unei spintecătoare

Doi servitori a unei necruţătoare

Cea care zbiară folosind şoapte

Ea cea care m-a trezit la realitate.

O întrebare

Ciudată mai e şi iubirea asta vine şi te loveşte cât de tare poate, 

Apoi te parăseşte în cel mai dureros mod pe care-l cunoaşte.

Nu-i pasă de tine, e meschină şi dependentă de esenţe tari

Atunci ce rost mai are să iubeşti, când te lasă doar cu amintiri?

Întrebări după întrebări, care aşteptă răspunsuri, dar care nu apar

Le aştepţi, dar întrebările îţi râd în faţă, aştepţi în zadar.

Ce întuneric nebulos se aşterne peste inima unui necunoscător

Ce-i cu aceşti fiori ce îi înţeapă inima, ce-i acest sentiment orbitor?

E dulce şi totuşi acră, e ceva pe care-l vrei avid, dar îţi aduce doar disperare

Îţi promite împlinire de fiecare dată, dar la fel îţi oferă la sfârşit numai durere.

Ce crudă pare, e fără inimă, lasă cicatrici adânci, pare a fi dependentă de sânge

Se luptă mereu cu raţiunea şi aparent de fiecare dată cu uşurinţă o înfrânge.

Atâtea însuşiri negative atribuite unui sentiment atât de pur şi luminos

Atâţia oameni dependenţi de el, atâţia oameni pierduţi într-un torent furtunos.

Atâtea sentimente, atâtea gânduri, totu-i confuz, e o mişcare browniană

Te pierzi prin aceste labirinturi, te pierzi prin amintiri şi nimeni nu-ţi oferă mâna

Să te scoată din acest întuneric neîncetat, să-ţi ofere din nou uşa de lumină

Pe care ai abandonat-o când te-ai întrebat cum e iubirea acea atât de bună.

Acum poate regreţi, dar ce rost mai are, eşti pierdut printre greşelile tale

Faci parte din acele mări fără limită, eşti uitată la fel ca amintirile.