O întrebare

Ciudată mai e şi iubirea asta vine şi te loveşte cât de tare poate, 

Apoi te parăseşte în cel mai dureros mod pe care-l cunoaşte.

Nu-i pasă de tine, e meschină şi dependentă de esenţe tari

Atunci ce rost mai are să iubeşti, când te lasă doar cu amintiri?

Întrebări după întrebări, care aşteptă răspunsuri, dar care nu apar

Le aştepţi, dar întrebările îţi râd în faţă, aştepţi în zadar.

Ce întuneric nebulos se aşterne peste inima unui necunoscător

Ce-i cu aceşti fiori ce îi înţeapă inima, ce-i acest sentiment orbitor?

E dulce şi totuşi acră, e ceva pe care-l vrei avid, dar îţi aduce doar disperare

Îţi promite împlinire de fiecare dată, dar la fel îţi oferă la sfârşit numai durere.

Ce crudă pare, e fără inimă, lasă cicatrici adânci, pare a fi dependentă de sânge

Se luptă mereu cu raţiunea şi aparent de fiecare dată cu uşurinţă o înfrânge.

Atâtea însuşiri negative atribuite unui sentiment atât de pur şi luminos

Atâţia oameni dependenţi de el, atâţia oameni pierduţi într-un torent furtunos.

Atâtea sentimente, atâtea gânduri, totu-i confuz, e o mişcare browniană

Te pierzi prin aceste labirinturi, te pierzi prin amintiri şi nimeni nu-ţi oferă mâna

Să te scoată din acest întuneric neîncetat, să-ţi ofere din nou uşa de lumină

Pe care ai abandonat-o când te-ai întrebat cum e iubirea acea atât de bună.

Acum poate regreţi, dar ce rost mai are, eşti pierdut printre greşelile tale

Faci parte din acele mări fără limită, eşti uitată la fel ca amintirile.